Bernardino Luini (cca 1480, Luino — 1532, Milano). Sfânta Ecaterina de Alexandria, secolul XVI, ulei pe lemn, 61,5 cm x 47,8 cm, Muzeul National de Artă al Moldovei
Arta italiană din colecțiile Muzeului Național de Artă al Moldovei are o semnificaţie deosebită după pierderea colecției Pinacotecii Municipale la începutul celui de-al Doilea Război Mondial în anul 1941. Odată cu ocuparea Basarabiei de către sovietici în decembrie 1944 este luată decizia de a fonda Muzeul Artistic de Stat al RSSM și este, partial, completat de Comisia de achiziții a URSS sau achiziționate de la colecționari privați din Sankt Petersburg și Moscova. Astăzi muzeul deţine una dintre cele mai valoroase colecţii de artă franceză, germană, italiană, olandeză, engleză, spaniolă, japoneză și poloneză, prezente cu veritabile opere de pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă, create cu secole în urmă.
Colecţia de artă italiană, mai puţin numeroasă, decât în alte capitale ale ţărilor limitrofe, ne permite totuşi, în baza operelor deţinute, să umărim evoluţia ei pe parcursul secolelor XV — XIX. Multe dintre aceste opere mai rămân atribuite unor pictori anonimi şi ulterior, timpul, ne poate oferi încă multe surprize. Într-o regiune, cum a fost aproape toată Europa de Vest, în care arta a fost dominată de religia ortodoxă, unde doar icoana, cu canoanele sale rigide, figura în calitate de hegemon al culturii, cultura şi arta europeană a iniţiat apariţia unui fenomen diferit al cunoaşterii lumii, laic şi apropiat spiritului uman. Datorită artei italiene, începând cu secolul XIV, a fost posibilă desacralizarea caracterului religios al artei bizantine, înlocuind imaginile divinităţilor creştine, plate şi lipsite de viaţă cu o lume, unde Maica Domnului se transformă în Madonă, pe care o puteai întâlni pe străzile Florenţei sau ale Veneţiei, îmbrăcate cu vestimentaţia şi moda timpului. Renaşterea începută în Italia s-a extins rapid în ţările europene punând punct asupra evoluţiei Evului mediu, care în mediul ortodox se finalizează cu mijlocul secolului al XIX—lea.
Ruperea de la tradiţiile artei bizantine şi eliberarea de rigiditatea dogmatică a Evului Mediu se datorează, în Renaştere, contactelor cu civilizaţia Greciei antice. Este redescoperită antichitatea clasică și sunt reînviate formele armonioase ale acesteia, unde idealul culturii îl constituia,omul, frumuseţea şi calităţile lui fizice şi morale, care, concomitent, este şi zeitate şi muritor de rând. În Renaştere el devine o sinteză ale celor mai înalte calităţi ale frumuseţii, ale armoniei fizicului şi moralului, un centru ideal al existenţei Universului.
Cele mai vechi opere de artă italiană din colecţia Muzeului Naţional de Artă al Moldovei ţin de secolul al XV-lea. Două dintre ele — Răstignirea şi Exodul în Egipt — ilustrează etapa de trecere de la principiile schematice şi statice ale icoanei bizantine la redarea tridimensională, iluzorie, a figurilor, încadrate într-un peisaj specific local. Ambele lucrări sunt atribuite unor pictori anonimi şi doar Răstignirea, pictată pe lemn, poartă pe verso inscripţia Mantegna Mantouano, ceea ce înseamnă că ar putea să aparţină celebrului pictor mantovan Mantegna (1431 — 1506). Chiar dacă mai conţine unele forme rigide ale icoanei, tabloul are un conţinut narativ dezvoltat, cu multe personaje şi vestimentaţie încă bizantină, amplasate într-un spaţiu aproape aerian. Al doilea tablou, Exodul în Egipt, deţine toate particularităţile caracteristice pentru arta Renaşterii, cu figura lui Iosif, a Mariei (Madonei) şi figurile îngerilor, redate în volum, într-un spaţiu aerian cu copaci, arhitectură şi cer, care indică linia orizontului, cu un dialog neîntrerupt al celor patru personaje. Pictura emană o armonie şi o frumuseţe coloristică deosebită, întruchipând idealurile umaniste ale epocii. Rămânând, în esenţă, o scenă religioasă, subiectul evanghelic este descris ca o călătorie prin locurile pitoreşti ale Italiei, unde domneşte fidelitatea faţă de natură, căreia i se mai adaugă capacitatea de a selecta din multitudinea de imagini cele mai frumoase aspecte şi forme perfecte, ideale, evitând imperfecţiunea. În aceasta constă importanţa şi diferenţa majoră dintre pictura italiană şi cea flamandă ori germană, care, spre exemplu, ignoră idealizarea.
Pentru Renașterea italiană, „frumosul este privit ca armonie a întregului, ca o fericită proporţie a părţilor” (cum îl definește Leon Alberti la 1435), esenţa frumosului constând în măsură, echilibru, armonia culorilor şi a calităţilor profesionale. Pentru realizarea acestui scop, pictura în Renaștere își va făuri mijloacele specifice de redare şi cunoaștere a realului vizibil, prin intermediul desenului, perspectivei, clarobscurului, legilor compoziţionale, redând iluzia realului.
Galeria de artă italiană deține și una dintre lucrările atribuită școlii lui Bernardino Luini — Sfânta Ecaterina de Alexandria care reprezintă arta italiană din secolul al XVI— lea. Tabloul a intrat în colecţia Muzeului Naţional de Artă după cel de al Doilea Război Mondial. Tabloul a fost trimis Chișinăului de Muzeul A.Pușkin din Moscova prin actul de transfer la 29 iunie 1945.
Atribuția efectuată de experții moscoviți operei pictorului milanez nu este sigură. Nu este însă exclus ca tabloul să ţină de atelierul lui Bernardino Luini. Tablouri similare cu imaginea aceleiași sfinte din opera omonimă a lui Luini se află în colecţia Castelului Regal din Londra, la Galeria de Artă din Copenhagen, în Muzeul de Artă din Azerbaijan şi la Gajeria Borghese din Roma.
Or, se ştie că în acest atelier, de către maestru şi ucenicii săi, au fost realizate mai multe picturi cu imaginea Sfintei Ecaterina. Potrivit legendei, împăratul roman Maximinus a ordonat să o tortureze pe Sfânta Ecaterina pentru loialitatea ei față de credința creștină. Toate lucrările menționate diferă una de alta prin dimensiuni, tehnica picturii și materialul utilizat. Astfel dimensiunile operei de la Muzeul din Chișinău sunt de 61,5 x 47,8 cm, cea din Galeria Borgheze de 60 x 45 cm., din Castelul Regal al Londrei- 53,7 x 44,4 cm. toate fiind pictate pe lemn, iar cele de la Muzeul Azerbaijanului și din Muzeul Regal din Copenhagen (55 x 48 cm.) au fost realizate pe pânză.
Chipul Sfintei Ecaterina este derivat din opera lui Leonardo, prin forma modelării și a utilizării tehnicii sfumato. Formele semifigurii ies din întuneric, iar contururile sunt neclare, creând un sentiment de ambiguitate, în special în expresia fieții. Martira ține în mâna stângă o ramură de palmier, atributele martiriului (simbolul bunăstării și victoriei, comemorând intrarea triumfătoare a lui Isus Hristos în Ierusalim), iar în cea dreaptă- o carte închisă. Poartă o rochie roz-deschisă, cu o mică pelerină pe umeri pentru a forma un guler, de sub care apare un colț de cămașă albă, dantelată și o centură gri cu nasturi galbeni, cel central, mai mare, este evidențiat cu inscripția „IHS”. Culoarea profundă și calmă în tonuri de maro și auriu subliniind culoarea densă, nobilă a vestimentației sfintei. Sfânta Ecaterina se uită în jos la spectator și pare că zâmbește liniștit în sinea sa. Starea de spirit contemplativă a picturii este sporită de culorile profunde și fundalul cafeniu întunecat. Pe părul ei castaniu abia se observă licărul unei coronițe miniaturale.
Luini a fost unul dintre cei mai faimoși artiști ai școlii de pictură din Milano, un adept al lui Leonardo da Vinci. El a repetat temele și tipurile preferate ale lui Leonardo, făcând uz virtuos de sfumato, de clarobscurul moale și cețos care pare să înconjoare obiectele. Mult timp s-a considerat că această operă este o lucrare a lui Leonardo, iar istoricii moderni îl atribuie unui pictor necunoscut al școlii lombarde, având în vedere că poate fi o copie a unui original de Bernardino Luini — dovadă a popularității acestui subiect în atelierul artistului milanez. Faptele reale cunoscute cu privire la istoria vieții acestui pictor sunt foarte puține. În diverse izvoare numele său era Luini, el însuși folosește forma latină Lovinus, Vasari îl numește într-un loc del Lupino, iar în altul di Lupino.
Cu toate acestea, se prespune că s-a născut la Luino, unde încă se mai află fresca pentru Oratoriul San Pietro, lângă cimitir și frescă Adorația Magilor (secolul XV), atribuite școlii lui Bernardino Luini. Tot ce știm despre el este că în 1507 era membru în mai multe comisii, că în 1512 lucra la Chiravalle și Milano, că se face referire la arhivele din Legnano în 1516, că lucra în Marea Britanie.
Artistul a pictat pentru contele Bentivoglio între 1522 și 1524 frescele bisericii foste mânăstiri benedictine San Maurizio al Monastero Maggiore. Lucrările aparţin mai multor pictori locali din regiune, între care, cel mai important a fost Bernardino Luini frescele fiind supranumite de contemporani “Capela Sixtină” a Lombardiei. Locuitorii din Luino indică o casă veche într-un spațiu deschis în vârful unui drum abrupt drept locul său de naștere. Au numit două dintre străzile orașului după numele lui și mai sunt locuitori care poartă același nume pretinzând că sunt descendenții direcți ai pictorului.
1.Copenhagahttps://en.wikipedia.org/wiki/en:National_Gallery_of_Denmark (accesat la 08.11.2023).
3.https://www.google.com/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwig7eiAvsCCAxUS3QIHHZG3B_E4ChAWegQICBAB&url=https%3A%2F%2Fwww.discoveringdavinci.com%2Fcast%2Fbernardino-luini&usg=AOvVaw1XNqiNs6Lv-IY11lXk8-cM&opi=89978449- Azerbaigan (accesat la 12.10.2023).
- Tudor STAVILĂ